Construiti o poveste pornind de la urmatoarea fraza. Pe parcurs am sa mai completez si eu …
In ploaie, stãtea spânzurat intr-un picior un cocostârc ….
Ps: Puteti sa scrieti o poveste cat de mica, poate sa aiba si 3 fraze ca e ok. Sau cateva idei si tot e perfect. E un exercitiu de imaginatie, de creativitate. Asa ca lasati imaginatia sa scrie.
Completat sub: r imagination | Tagged: opt infinit
Ps : Ca sa fie mai simplu si daca nu aveti multa inspiratie, puteti sa scrieti si cateva idei
super ideea. mai am si eu una. un text, o mica poveste dar in care fiecare cuvant sa inceapa cu fiecare litera a alfabetului. unii o stiu, unii nu dar cert este … faina !
exemplu : Am Baut Ceai De …
nais, merge facuta chestia asta in viitor. ia, tu ce parere ai de cocostarcul asta?
povestea care poate fi construita seamana putin cu acele scurtmetraje care lasa loc de interpretare
) . totusi, se pare ca daca nu vom rezona cu autorul acesta ne va ajuta cu anumite completari.
revenind la tema noastra, ea poate fi continuata intr’un mod haios, ludic dar, in acelasi timp, poate reprezenta mult mai mult de atat. totusi, dezvaluirea misterului apartine, cum de altfel stim deja, autorului !
nu e vorba de asta, nu trebuie ca sa rezoneze cu autorul, adica cu mine. pur si simplu e o idee care poate fi dezvoltata in enshpe mii de povestioare/ idei de povestioare. viziunea mea asupra acestui personaj uneori poate fi ingusta, eu vreau mult mai mult de atat.
normal ca exista loc de interpretare, asa cum exista loc pentru imaginatie.
si daca eu as incepe sa scriu cateva idei, probabil ca ceilalti se vor inspira din ideile mele si atunci nu va mai exista diversitate.
Hai să preiau pe mâine! Tot eram în pană de idei…
O dau aici în premieră, eu o postez doar mâine:
În ploaie, stătea spânzurat într-un picior un cocostârc … Ceva mai încolo, în aceeaşi ploaie atotcuprinzătoare, stătea spânzurat un tip.
- Tu de ce-ai fost spânzurat? – fu individul curios.
- Chestie ereditară… – răspunse cocostârcul. Plouă ori nu plouă, aşa mă simt eu mai confortabil. Da’ tu?
- La mine-i tot ereditar. Tata a fost spânzurat, bunicul a fost spânzurat… Ba, poate-ar fi fost şi mama, dacă n-ar fi încercat să fugă de sub escortă şi n-o împuşcau… Însă, dacă ar fi fost să aleg, preferam o zi însorită de Octombrie! Oricum, nu mă simt tocmai confortabil.
- Acum, asta e! – conchise cocostârcul. Nu-i întotdeauna cum vrei…
- Nu-i! – admise spânzuratul, după care tăcu vreme îndelungată.
Fantastic. Eu ma gandeam la o cu totul alta poveste … Mersi
[...] Psycho invită să construim un text pornind de la o propoziţie dată, căutăm să ne [...]
[...] Cum Psycho invită să construim un text pornind de la o propoziţie dată, căutăm să ne conformăm: [...]
In ploaie, stãtea spânzurat intr-un picior un cocostârc, privind apusul soarelui, de-a lungul apei… Peisajul era mirific, soarele se scălda în apa oceanului, dispărând puţin câte puţin, de parcă apa şi soarele s-ar fi iubit de foarte mult timp şi aşteptau să se reîntâlnească. Cocorul nostru privea spectacolul, amintindu-şi de prima sa dragoste adevărată. Ce frumos a fost! El era tânăr, avea doar 120 de ani, vârsta la care, orice cocor ia viaţa în piept.
Mai avusese „iubri” până atunci, ohooo.. şi-nă câte! Dar nici una nu se compara cu asta. Era frumoasă, un frumos exemplare de Balearica pavonina, cu pene negre, înaltă, impozantă, opulentă… S-au întâlnit în drumul spre un loc mai cald. Ea era mai mică, o copilă, avea numai 98 de ani pe atunci… Ce a mai trecut vremea! Zbura cu părinţii ei, şi au trecut întâmplător unul pe lângă celălalt. „A fost dragoste la prima vedere stolul nostru pleca în căutarea mâncării, am trecut unii pe lângă alţii şi atunci am văzut-o, s-a uitat la mine, cu ochii ei negri şi mari, m-a văzut că o priveam şi apoi a continuat să zboare…”, spunea cocostârcul, dar nu era nimeni să-l asculte. Era doar el, şi ploaia… A mai făcut un pas, dar tot spânzurat într-un picior stătea. Soarele era devorat pe jumătate de nemărginirea de apă. Dar cocostârcului nu-i păsa. Nu-i păsa că-l plouă, sau că se întunecă, şi ar putea veni cineva. Nu. Asta nu conta pentru el. Deja era prea târziu.
„Norocul a fost că tot stolul nostru plecase. Era un loc arid, de prin America de Sud, şi erau mari probleme cu mâncarea. Dar asta nu conta pentru mine, că atunci văzusem fiinţa visurilor mele, cea care va avea să fie alături de mine. Şi cum spuneam, plecaem toţi din locul de popas. Stolul ei era mai mic, şi văzând că lângă lac nu era nimeni, au poposit acolo. După ce ne-am făcut rondul, şi ne-am hrănit cât de cât ne-amîntors în locul de unde plecasem, lângă lac. Dar acolo, ce să vezi? Pe malul lacului erau deja nişte cocori, pe care noi nu îi cunoşteam. Ne-am apropiat, şi am văzut că acela era stolul cu care ne întâlnisem când am plecat. Şi era şi ea.”
Afară începu să se întunece, dar asta nu-l deranja pe micul nostru prieten. El continua să povestească ploii, fără să îi pese: „ Era o seară călduroasă, şi-n zonă nu se vedea nici un prădător. Aşa că ne-am aşezat împreună. Celălalt stol era mai mic, şi aveam loc cu toţii, oricum… era prea târziu ca să caute cineva un alt loc de popas. Îmi amintesc şi acum noaptea aceea. Era senin. Văntul adia uşor, cald, iar eu… eu nu-mi puteam lua gândul de la ea. Ştiam că trebuie să fie pe acolo pe undeva, aşa că am început să mă plmb pe lângă mal. Era multă lumea acolo, de mai multe specii, erau şi cocori mari, şi pitici… dar ea era încoronată. După ceva timp am văzut-o: era pe mal, într-un picior, privind apusul… Nu am ştiut niciodată la ce se gândea. M-am dus la ea…” Cocorului nostru îi dăduse o lacrimă… Sigur a iubit-o. Dar mai bine nu-i spun nimic… Vreau să-l las să-şi continue povestea.
„M-am dus lângă ea, am salutat-o prietenos, şi am stat toată noaptea povestind, şi iar povestind… De atunci nu m-am mai despărţit de ea până…. până s-a întâmplat evenimentul tragic.
Am plecat împreună în dimineaţa aceea, am fugit de la stolurile noastre, că ştiam ce ar fi spus: «Un cocor mare nu poate fi niciodată cu un cocor încoronat… ar fi sub demnitatea speciei noastre!». Dar pentru noi nu conta… Erau doar discuţii rasiste. Important e că ne iubeam.
După puţin timp am ajuns la alt stol, era un stol,în care majoritatea cocorilor erau japonezi. Ei nu erau rasişti, şi, văzându-ne singuri, ne-a primit sub aripa lui protectoare.
300 de ani am stat cu stolul acela, şi cu ea, Freya, că aşa o chema (cred că am omis să vă spun)… Am avut o viaţă frumoasă împreună, şi copii… Am avut împreună aproape câte 2 copii pe an. Nu le mai ştiu numărul, sau numele. Îmi amintesc doar ziua aceea.” Sorele era deja pe fundul oceanului… lumina de afară era întunecată. Era doar prietenul nostru, şi ploaia… ploaia ploua neîntrerupt, iar cocostârcul nostru era ud până la piele. Aripile îi atârnau grele, pline de apă, picioarele îi tremurau… Dar nu pleca. Stâtea acolo să-i povestească ploii de iubita lui, de Freya. Nu ştia dacă ploaia îl ascultă, deşi ea ne ascultă pe toţi. Numai că noi nu ne dăm seama.
Cocorul îşi continua povestea „Totul a fost frumos între mine şi Freya până în ziua aceea. O pot numi ziua Z a vieţii mele. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri… Sau chiar a fost ieri? Sau acum 15 ani… de când sunt singur mi-am pierdut noţiunea timpului. Off… Aş vrea să fiu lângă Freya mea!
Era o zi frumoasă de vară. Puii noştri doarce ieşiseră din ou. S-a întâmplat asta pe tura mea, că aşa făceam noi… cloceam ouăle în ture 12 ore eu, 12 ea. Ţot ce aveam împărţeam la 2, ca şi tot ce făceam…
Puii ieşiseră din ou, şi m-am găndit că ar fi o surpriză plăcută pentru noi dacă am sărbători într-un fel, aşa că am plecat să aut ceva special. Puii i-am lăsat cu Freya atunci… Nu am găsit mare lucru, aşa că am tot căutat… Cred că a durat ceva vreme asta… Dar, când m-am întors, in depărtare se vedea ceva negru, care se îndrepta ca o săgeată în direcţia… NOASTRĂ. Nu părea ceva paşnic… Era poate o hienă, sau poate un coiot, nu am putut să-l văd bine… Am fugit repede la Freya să o anunţ să ia copii şi să fuga… Nu am avut timp… Nu era doar un coiot, ci mai mulţi… O jumătate din stolul nostru, împreună cu copii noştrii fuseseră nimiciţi… Freya a scăpat. Dar a rămas marcată deacel eveniment. Niciodată nu ne mai pierdusem puii până atunci… Era foarte dureros.
Zilnic o vedeam cum îşi pierde o parte din viaţă, parcă ea nu mai vroia să trăiască, şi corpul ei făcea întocmai… Toate astea până într-o zi, cănd am văzut-o într-o tufă de mătrăgună. Nu mai putea suporta faptul că a pierdut puii, aşa că a luat o bucată din buruiana neagră. Oricât am strigat la ea, ea nu mă auzea… Mi-a aruncat o privire, de parcă arfi vrut să-mi spună ceva… Am alergat la ea, şi am auzit, cu o suflare ştearsă…. „Te iubesc!”, apoi a închis ochii…
Seara, când plouă, din căderea picăturilor de ploaie, parcă o aud tot pe ea, spunându-mi acele vorbe… Aşa că nu am decât să stau în ploaie, şi să aştept s-o aud din nou, chiar cu riscul ca un prădător să vină… Nu mai contează. Nu are ce să-mi facă. Ce pentru mine era întruchiparea vieţii a dispărut… a dispărut… a dispărut”. Ploaia asculta liniştită povestea cocostârcului, şi parcă se înteţea mai tare… Începuse şi ea să plângă… Dar nu i-a spus nimic cocostârcului.
Ce mai e de cocostârcul nostru, doar Cerul ştie… căci din seara aceea, ploaia nu l-a mai văzut…
Ploaia
@ Iullyan trista povestea. Poate ca ar fi trebuit sa pretuiasca mult mai mult acele momente de dragoste si atunci ar fi putut trece peste o pierdere.
@ alexbr_ice si el credea ca nu poate scrie asa de mult
Eu nu am privit-o ca pe o poveste tristă… Am privit-o mai de grabă ca pe o frumoasă poveste de dragoste între 2 fiinţe dintr-un colţ de lume… Fie el soarele şi marea, fie cocorul şi Freya, fie noi doi, fie voi doi… Fie oricine..:)
Oricum… cred că o călătorie e mult mai frumoasă decât destinaţia sa
frumoasa povestea….dragoste…:X…imi place pov lui iullyan :>…bv’o
Nu sta masa-ntr-un picior, nici fata dup-un ficior!
In ploaie, stãtea spânzurat intr-un picior un cocostarc… sau poate era un cocor…. Sigur era o zi ploioasa – cerul impuns de piciorul cocostarcului sau cocorului… a turnat prin impunsatura o ploaie in siroaie:
“doar mistere
obloane inchise
acoperisuri discrete
si-un schelet metalic
stilizand un cocor
fara pereche, sarmanul,
intr-un singur picior
impunge inaltul cerului
inghitind cate o frunza
cu nervuri cu tot
inundat de verdeata
desupra-dedesubt
pe metereze, pe sosea
final de august
intr-o anumita gradina
de n-ar fi doar o poza
ai putea jura
ca susura apa:
in versurile,
din cantecul, cocorului.”
P.S. desigur este cocorul-comunicativ-in forma de antena Radio-Poezia versuri pe muzica la cerere!
Primeste si dedicatii cumva
Obosit, liliacul se tot mira de pozitia incomoda aleasa de nefericitul pescar. Doar cei doi indragostiti, din cortul pleostit de ploaie, au remarcat barza…
si uite asa mi-ai dus cu gandul la o alta poveste …
da! primeste si distribuie dedicatii numai in limba cocorilor!
pentru cei care doresc sa invete aceasta limba straina va fi cam dificil sa gaseasca un profesor competent…
daca cineva are idei cum sa rezolvam aceasta mica problema, va rog – altfel trebuie sa ne limitam doar la “versuri pe muzica la cerere”
– inchei emisia Radio-Poezia -
[...] Leave a Comentariu Categories: erotik Tags: cocostârc, mâncătorul de plăcinte, mov In ploaie, stãtea spânzurat intr-un picior un cocostârc ….era mâncătorul de plăcinte .urmărea înfometat mișcările feline ale amantei sale. a [...]
http://anaperide.wordpress.com/2009/06/30/cocostarceala/
enjoy!
In ploaie, stãtea spânzurat intr-un picior un cocostârc şi se plictisea săracul… Aşa că s-a gândit el ce s-a gândit, la filozofia esenţială a existenţei noastre, s-a mai gândit la filozofia esenţială existenţei lui, trecând prin meandrele concretului, şi a tras o concluzie:
“nu am tras nici o concluzie că mai trebuie să mă mai gândesc” a zis el…
OK deci pe povestitor l-a luat gura pe dinainte. Aşa că cocostârcul nostru a continuat să stea în ploaie spânzurat într-un picior, şi… s- gândit. Deci este vorba de un cocostârc gânditor, filozof aş putea spune… şi s-a gândit, s-a tot gândit, pân s-a plictisit. Deci concluzia lui era că e un cocostârc plictisit şi plin de stress care nu mai are la ce se gândi
Aşa că a zburat în viaţă, totuşi un cocostârc u trebuie să gândească. El nu e filozof. aşa că mai bine trăieşte clipa fără să gândească.
Oare noi suntem cocodtârci, sau filozofi? Sau ar trebui să fim câte puţin din amândoua?
[...] · Scrieti un comentariu Mergand pe acelasi principiu ca in cazul cocostarcului , adica sa construiti o poveste , avem urmatoarea fraza [...]
[...] · 3 Comentarii Pe acelasi principiu pe care am mers si la povestea cu cocostarcul : continuati versul [...]